You need a right orientation!

Carlos Castaneda. The Teaching of Carlos Casteneda. Does this path have a heart? Any Path is only a Path, and there is no affront, to oneself or to others, in dropping it that is what your heart tells you…look at every path closely and deliberately. Try it as many as you think necessary. Then ask yourself, and yourself alone, one question… Does this path have a heart? If it does, the path is good; if it does not it is of no use.

It’s no wonder Bora Bora has long been regarded as one of the world’s most romantic destinations. Here, turquoise waters and lush green mountains meet, and ancient Polynesian traditions coexist with modern luxury, a variety of water sports, white sand beaches, vibrant sunsets, and friendly locals.

You do not need to meet someone in person to learn from them, just read their books. Through reading, you can connect with great thinkers of the past and present

Fiecare carte este o cheie catre camere necunoscute din castelul care se afla in interiorul tau.

Imi aduc aminte dintr-o carte de psihologie, nu mai stiu care, urmatoare idee: constiinta propriei superioriti poate fi un semn de fragilitate. Valoarea authentica nu are nevoie de autoproclamare. Si cand crezi ca stii mai mult apare riscul sa-ti blochezi dezvoltarea.

Dear Professor Zeilberger I am very happy to be able to write you with the information that the ICA Council has now finished its studies of the rather voluminous material submitted in connection with nominations for the ICA 2004 Medals. The results will be announced at the meeting in Florida on March 8, but I wanted to let you know that Council voted to award you a 2004 Euler Medal. Hearty personal congratulations. I will be in touch later after the medal is engraved, about a suitable venue for the medal presentation. Ralph Stanton Honorary Registrar of the ICA

to proceed(verb) vs proceeds (plural noun) Sunt doua cuvinte diferite chiar daca proceeds provine din verbul proceed. to proceed = a continua, a merge mai departe Please, proceed with the plan. He proceed to explain the situation proceeds = incasari, venituri obisnuite, suma rezultata dintr-o tranzactie The proceeds from the sale will be donated to charity The proceeds of the auction were $10k. The company sold the building for $5 million. The proceeds $5 million, but the profit was only $1 million.

I like to go for chinches. I like to shoot fish in a barrel. But I like to do it after the water has run out.

Cartea de pe chip. Relatia cu cartile ne defineste intr-o masura la fel de pregnanta ca relatia cu oamenii. Iar intimitatea lecturii si memoria afectiva ce ne leaga cu rafturile bibliotecii ni se citesc pe chip. Este vorba de rezonanta unor trairi care ajung sa ni se intipareasca pe fizionomie. Nu-i nici umbra de exagerare aici: unui om i se pot citi antecedentele lecturii pe expresia fetei. Din pacate constatarea aceasta are dubla semnificatie: de pe urma cartilor putem castiga, alteori putem pierde. Si cand spun asta ma gandesc la copilarie. A copilari fara biblioteca in casa nu este doar o nesansa a vietii, ci o catastrofa. Este ca si cum ai vrea sa ridici o casa fara sa torni mai intai fundatia. Ti se fura cel mai important mijoloc de imbogatire a imaginatiei si, totodata, cel mai eficient mijloc de rafinare a psihicului: cuvantul. El iti da putinta de a trasa cat mai multe nuante pe unitatea de suprafata a unei teme. Tocmai de aceea, a nu fi de timpuriu in legatura cu cartile mareste riscul de a te abrutiza prematur. Nu esti capabil decat de actiuni complete.

Virginia Woolf. How should one read a book. Virginia Woolf, novelist, short story writer, biographer, and essayist, was born in London. She was educated at home in her father’s magnificent library, meeting in childhood many eminent Victorians. Mrs. Woolf came naturally into profession of writing. She tried to find a more delicate rendering of those aspects of consciousness, in which she felt the truth human experience really lay. Sho brought into prose fiction something of the rhythms and the imagery of lyric poetry.

Calatoria e ca o partida de vanatoare fascinanta, pornesti fara sa poti ghici ce pasare o sa-ti iasa in bataia pustii. Calatoria e ca vinul, bei si nu stii ce viziuni o sa-ti bantuie prin cap. Desigur, calatorind gasesti mereu ceea ce porti in tine. Cei ce sufera si iubesc dialogheaza intr-o comuniune tainica cu peisajul pe care-l vad, cu oamenii pe care-i intalnesc, cu intamplarile pe care le aleg. De aceea orice calator adevarat creeaza, intotdeauna, tara pe care o viziteaza. Patru tari imense stau astazi fata-n fata: China, Rusia Sovietica, America si Japonia. Aici, in Pacific, se va juca marele joc, viitorul razboi. Vai si-amar de cei invinsi, poate si de invingatori! Marea isprava pe care trebuie s-o implineasca nu doar Japonia, ci intreaga omenire, daca vrea sa se salveze, este aceasta: sa dea noului ei trup, devenit urias in urma cuceririlor materiale, un suflet la fel de urias.

Sunt temele timpului nostru, cum spunea Ortega Y Gasset. Cred că e felul meu de a trece prin lumea românească și europeană, pe care le cunosc în egală măsură. Nu poți să rămâi fixat într-o tematică atemporală pur metafizică. Trebuie să pleci în reflecțiile pe care le asumi de la actualitate, de la ce frământă societatea în care trăiești asta fac și eu, iar în prima parte a cărții sunt aceste recomandări, în special de filme cărți pentru că de multe ori nu știi cu ce să începi. Am constatat că atunci când scriitorii fac recomandări critice, în general suscită poate niște descoperiri intelectuale la public de orice vârstă, poate să fie un elev de liceu deștept care caută să pună bazele unei culturi generale. Poate să fie o persoană adultă, un profesionist care vrea să își ofere când și când o fereastră în care să scape puțin de ce are de făcut zi de zi. Deci mă bazez pe faptul că cititorii cărții îmi acordă acest credit prealabil de a face recomandări justificate și asta și încerc să arăt de ce o carte sau alta de ce trebuie să fie, discret, dacă tot am marcat la noi centenarul, Fellini. E bine să descoperi filmografia acestui gigant. Cred că într-o lume în care foarte multe lucruri fac zgomot pentru nimic și diverse tipuri de impostură par să ne copleșească, e nevoie să revenim la un catalog de autori și de creatori care să ne ajute să înțelegem cu adevărat frumusețea lumii, sensul existenței, de ce trăim împreună și cum o putem face mai bine. Toată această pânză freatica a umanismului european din care mă hrănesc și eu rămâne vitală pentru țesătura noastră socială, pentru coeziune, pentru ideea de bine comun. Toate aceste teme m-au însoțit constant și n-am de gând să le abandonez.

Lucrurile nu trebuie privite incremenit; intelegerea noastra trebuie sa se mentina necontenit in devenire. Cei care sunt, pentru moment, intr-o stare rigida, rigorista si impenetrabila se instaleaza, de fapt, intr-o certitudine, nu intr-un adevar. Certitudinea e mult mai accesibila decat adevarul pentru ca e psihologica, e sociala, e compensatorie fata de tot soiul de frustrari: face economie de spirit. Pentru situatiile in devenire, marele pericol, marea poticnire e sa te opresti pe loc, sa incremenesti. Incremenirea, din punctul de vedere al actiunii (dar si filologic), inseamna mineralizare. Insa mineralizarea este permisa numai eschatologic, in Ierusalimul ceresc. Pentru ca acolo mineralizarea devine luminoasa. Este piatra patrunsa de lumina. Piatra pretioasa e o piatra ce devine ea insasi sursa de lumina. E ca si cum piatra ar avea inuntrul ei princiupiul iluminarii: e in acelasi timp stabilitate si iradiere.

Plecase din țară în 1958. Auzisem multe despre el, ceea ce îi dădea, pentru mine, un aer neconvențional, aproape misterios. Am fost cu atât mai surprins să-l văd apărând brusc în ţară, prin 1991, invitat de ÎPS Antonie Plămădeală, la acea dată mitropolit al Ardealului. Personajul era întrutorul atipic.

Fiind un om de cultură, un om cu o biografie care a inclus nu numai Franţa sau Statele Unite, ci şi ţările orientale și extrem-orientale (Libanul, India), părintele Scrima era un „om universal”, cu o pregătire care intimida. Din cauza asta, a fost în general prost primit în mediul eclezial de la noi: era „prea occidentalizat”, suspect de bine instruit şi de o vitalitate intelectuală trepidantă. Plus că avea o „suspectă” deschidere şi pentru alte religii, fără să trădeze însă ortodoxia, cu niciun chip.„Nu poate părăsi ortodoxia – obișnuia să spună – decât cine n-a trăit-o până la capăt…” Iar a fi credincios în spirit ortodox e a beneficia de o „deschidere centrată”. Nu umbli pe mai multe cărări, dar tocmai pentru că ai un reper riguros, un „centru” stabil, te poți deschide spre toate zările. A avea cu adevărat un centru e a-l trăi ca deschidere, ca energie integratoare, nu ca anchiloză exclusivistă…

Între timp, mai cunoscusem câţiva preoți, călugări şi teologi de o anumită anvergură. Contactul cu ei a contat imens. Mă gândesc, de pildă, la Constantin Galeriu, parohul Bisericii Silvestru, din Bucureşti, un mare predicator şi un om foarte deschis dialogului, sau, în alt plan, la părintele Ilie Cleopa, un personaj foarte pitoresc care, deşi nu era „şcolit” în sensul clasic, avea subtilități trezitoare și, în plus, un umor „arhaic”, cuceritor. Trecusem, deci, prin câteva „filtre” modelatoare, dar părintele Scrima a venit cu un portret care nu era prea obişnuit prin părțile noastre… Era un om extrem de cultivat, un om care – ca și vechiul lui prieten, Benedict Ghiuș – nu se instalase în postura „știutorului” suprem. A fi „instalat” era, pentru el, opusul credinței: „Cel mai grav lucru în viaţă este să te socotești «instalat»”. Şi mai spunea: „A fi călugă nu e o meserie, nu e strictă înregimentare, ci tocmai un fel de a evita confortul, certitudinea birocratică a instalării dogmatice. Te faci călugăr pentru a asuma statutul căutătorului.

Sunt momente în care nu e de făcut decât ceea ce ai simțit din prima clipă că trebuie să faci. Orice tergiversare suspendă iremediabil impulsul moral sănătos. Excesul inteligenței, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de-a înțelege totul dialectic, talentul, în sfârșit, de a vedea relativitate acolo unde un discernământ nativ separă, fără dificultate, binele de rău—toate acestea sunt premise certe ale pierderii spontaneității morale

Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializeaza și impersonalizează.Ea deplasează centrul de preocupare și interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într- un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai interesează atunci de destinul său personal, de educația lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescențe interne și de realizarea unei prezențe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei… Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează… Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viață care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendințe de imbecilizare prin muncă.

Stilul lui Borges este inteligent, de o concizie matematică, în care nu prisosește și nu lipsește nimic, scriitura lui ne face să percepem la fiecare pas acest mister neliniștitor care este perfecțiunea.

Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice. Spiritul critic înseamnă ciurul, sita, discernământul, cernerea… În plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei autorități critice. La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită… Spiritul critic însuși trebuie supus criticii… Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva laoparte, propunând și practicând niște criterii. Această selecție produce un canon.

Tendinţa enormei literaturi exegetice privind parabolele evanghelice este – cu unele, puţine, excepţii – aceea de a extrage din lectura textelor o doctrină coerentă, un sistem de reguli morale, anunţuri profetice şi sentinţe înţelepte, care, laolaltă, ar alcătui substanţa unei „filozofii“ creştine, susceptibile a se fixa într-o ideologie. Puţini iau notă (Paul Ricoeur de pildă) de subtila şi semnificativa „incoerenţă“ doctrinară a parabolelor luate în ansamblu. Ele încurajează, mai curînd, flexibilitatea hermeneutică, libertatea lecturii, efortul de adaptare a gîndirii la bogăţia infinită a cazurilor şi circumstanţelor individuale. Există parabole care pun accentul pe faptă şi altele care recomandă contemplativitatea. Unele stimulează radicalitatea comportamentală, altele discreţia, unele propun cuminţenia, altele riscul, unele inocenţa copilărească, altele maturitatea discernămîntului. „Modelele“ sugerate sînt recoltate, de regulă, din afara categoriei curente a „exemplarului“. Pe scurt, nimic nu e previzibil în parabole. „Filozofia“ lor e, credem, prima mare tentativă europeană de a submina ideologicul, de a demonta consecvenţele superficiale şi militantismul simplificator. O tentativă pe care Biserica instituţională nu pare să o fi asumat întru totul.

Meditaţia implică o minte de calitate, care poate fi pe deplin atentă, ca atare, o minte care poate fi complet liniştită. Mintea întotdeauna flecăreşte, întotdeauna vorbeşte, fie cu ea însăşi, în sinea sa, fie cu altcineva, întotdeauna fiind în mişcare. Cum ar putea o minte care flecăreşte etern să perceapă ceva anume ? Numai o minte care este pe deplin atentă deţine întreaga energie pentru a observa, fiindcă ai nevoie de o energie imensă pentru a observa. Călugării şi alţii spun că nu ţi se permite să-ţi risipeşti energia; ca atare, nu ai voie sa faci sex, dacă vrei să fii un sfânt. Şi, atunci când devii celibatar şi depui jurământul de celibat, e un dezastru în sinea ta, fiindcă negi întregul sistem biologic şi există o risipă de energie. Nu faci decât să lupţi, să lupţi, să lupţi. Sau treci în cealaltă extremă, te răsfeţi, ceea ce este o altă formă de a risipi energia. Pe de altă parte, dacă eşti atent, aceasta este forma supremă de acumulare a energiei. Asta înseamnă intensitate, pasiune şi nu poţi fi pasional dacă risipeşti energie. Fără nici un efort mintea poate fi pe deplin tăcută şi, ca atare, plină de energie, fără nici o denaturare.

Dedic acest titlu memoriei geniului salzburghez care a fost Herbert von Karajan – a declarat Radu Varia – amintindu-mi cu emoţie că după repetiţiile, concertele ori spectacolele pe care le dirija la Felsenreitschule, el se replia în superba-i reşedinţă din Anif, înota timp de o oră şi, înainte de-a adormi, parcurgea pagină cu pagină cartea mea Brâncuşi, spunând că nimic nu-i aducea ca aceasta sentimentul de pace sufletească

Biblia e cheia de acces, sau „marele cod” al întregii noastre culturi iudeo-creștine, cum crede Northrop Frye. Cine ignoră Biblia nu înțelege tot ce urmează după ea în cultura europeană. Nu-l înțelege pe Dante, nu are acces la Faustul lui Goethe, ratează sensul titlului și piesei lui Shakespeare, Măsură pentru măsură, nu-i înțelege nici pe Tudor Arghezi sau pe Lucian Blaga, atunci când scriu psalmi și poeme ale luminii. A ignora Biblia înseamnă a nu înțelege ce suntem noi astăzi. În mai mică măsură, se poate spune același lucru despre toate marile cărți ale „canonului occidental”, cum îl numește Harold Bloom. Leo Strauss, profesor de filozofie politică la Universitatea din Chicago acum o jumătate de secol, a scris un text splendid, intitulat „Ce este educația liberală”, pe care îl citesc programatic, la fiecare început de an, studenților mei din anul întâi. Strauss spune că marile cărți ne îndeamnă și ne ajută să ascultăm discursul marilor minți. Cu toții avem nevoie de maeștri, dar viața e scurtă și nu avem timp de maeștri mediocri, deci este esențial să mergem direct la maeștrii supremi, care nu sunt la rândul lor, sau doar în mică măsură, discipoli. Majoritatea marilor oameni ai umanității sunt astăzi morți (mulți dintre ei au trăit în secolul al IV-lea, al IX-lea, al XIV-lea, al XVI-lea sau al XIX-lea). Dar aceste minți ne-au lăsat o moștenire inestimabilă în cărțile lor. Citind, intrăm în legătură cu marii maeștri, ceea ce implică deopotrivă o formă de îndrăzneală și de smerenie, pentru că vedem la ce înălțimi pot să ajungă nu doar gândul, ci și expresia, intuiția, empatia, psihologia, sfințenia. Observăm totodată că marile minți nu sunt mereu de acord. Mari gânditori sau scriitori puteau fi atei, sau vin din alte tradiții religioase. Nici chiar teologii nu cad întotdeauna de acord asupra unor pasaje biblice. Acest lucru ne obligă să ne ascuțim capacitatea critică, discernământul și facultatea dialogală pe care o presupune cultura. Spun acest lucru pentru cei care ar putea crede că sola Scriptura înseamnă să nu citești nimic în afară de Biblie – ceea ce ar conduce la o dezolantă incultură. Așadar, lectura marilor cărți, începând cu bibliotheca și continuând cu arhiva celor trei milenii de literatură și gândire europeană, este un exercițiu de îndrăzneală, de smerenie și de discernământ. Lumea ne bombardează cu mediocritatea și vulgaritatea ei, cu texte derizorii și dezlânate, cu trivialități și imagini, cu păreri agramate și bârfe irelevante. A dialoga cu marile minți ne ferește de vulgaritatea lumii.

Teleologie → scopul existenței. Escatologie → sfârșitul și destinul ultim. Teodicee → existența răului în raport cu Dumnezeu. Etică → binele și răul în acțiunile umane. Hamartiologie → păcatul.

blitz nostalgic cu „acalmia” turistică de la mănăstirea marelui meteor. îmi amintesc că acolo m-am decuplat – zgîrcit, păcătosul… – de la isteria cronometrului. e un loc unde geografia zădărnicește aritmetica zilei. te apleci spre prăpăstii, urmărești păsări, simți vata rătăcitoare a norilor, amușini zenitul. ieși din timpul maniilor tale, din locomoția narcisică a reportajului de sine, din secvențialitatea proastă a călătoriei-ospăț. uiți de tine într-un abandon alpin mut, adeverit de cruci și mase de aer proaspăt, ce traduc simbolic perenitatea lucrătoare a duhului…

Dialogul dintre Amar și Adel inițiază, în roman, o discuție care induce un al doilea sens important al parabolei: dialogul dintre mentalitatea europeană și cea arabo-orientală. Amar înțelege, încetul cu încetul, faptul că solidaritatea creștină nu este suficientă pentru a transgresa barierele de mentalitate. Pentru aceasta, este nevoie de dialog și de cunoaștere, de demontarea prejudecăților și răspândirea cunoștințelor pozitive.

Aurea mediocritas (lat. „Mediocritate aurită”), două cuvinte desprinse dintr-o odă (II,10,5) a lui Horațiu. „Acest frumos vers – a spus Voltaire – îl știe orice om de litere pe dinafară”. Oda lui Horațiu cîntă avantajele unui trai modest, departe de splendorile măririlor și ale vieții zgomotoase. De aceea, deși traduse exact cuvintele înseamnă „mediocritate aurită”, e bine să se știe că nu este vorba de mediocritate, în înțelesul comun al cuvîntului, ci de o stare mijlocie, pe care poetul, la vremea aceea, o socotea o chezășie a liniștii sufletești și o cale spre fericire, motiv pentru care o și numește poetic „aurea” – aurită. De altfel, în limba latină, mediocritas înseamnă în primul rînd: moderație, măsură, cale de mijloc. Expresia, mai totdeauna citată în latinește, a căpătat însă cu timpul un sens peiorativ. LIT.

John 6:3,5-6,18 [3]Then Jesus went up on a mountainside and sat down with his disciples. [5]When Jesus looked up and saw a great crowd coming toward him, he said to Philip, “Where shall we buy bread for these people to eat?” [6]He asked this only to test him, for he already had in mind what he was going to do. [18]A strong wind was blowing and the waters grew rough.

Noi ființele umane operăm continuu prin comparație. Experiențele transculturale te dezvoltă enorm, pentru că îți oferă un număr imens de elemente de comparație. Când am ajuns în America, în anii ’90, prietenii americani, profesori universitari mi-au spus: „Când veți pleca de aici, nu veți mai fi același om.” Asta nu am înțeles-o deloc. Mi-a trebuit timp. Nu contează că o societate este superioră alteia sau este inferioară alteia. Contează că e diferită. Așa că, imersându-te în acea cultură diferită și putând face comparație cu propria ta cultură, cu propria ta artă, cu propria ta familie, cu prietenii tăi, cu locuința ta, cu stilul tău de viață, cu hrana pe care o consumi, tu te îmbogățești.

Un institut de studii avansate este un institut de cercetări, care oferă stagii de lucru unor savanţi de pretutindeni, cerându-le doar să se întâlnească săptămânal, pentru a-și discuta proiectele cu toţi ceilalţi colegi. E foarte important, pentru că fiecare lucrează pe un domeniu diferit și este obligat, astfel, să se deschidă spre orizontul de cercetare al altora. Rezultă un îmbogăţitor dialog transdisciplinar.

un tânăr care nu trăiește niciodată, în perioada lui de formare, sentimentul admiraţiei nu se formează cum trebuie. Admiraţia face parte din înzestrarea de care are nevoie orice tânăr ca să capete contur, ca să evolueze. Or, acum predomină spiritul critic.

Există multe definiții ale modernismului. Cea mai la îndemână e aceea care îl definește drept un curent cultural – în cazul nostru, literar – de reînnoire estetică, extrem de productiv în intervalul anilor 1880-1930, în Europa și în Statele Unite. Un mare specialist al domeniului, Peter Gay, spunea că modernismul e „mai ușor de exemplificat decât de definit“. Matei Călinescu demonstra chiar existența mai multor „modernisme“. Ca anglist și americanist, mă simt apropiat de definițiile care accentuează ideea de înnoire (ca în faimosul îndemn „Make It New“ al lui Ezra Pound): arta trebuie să se reinventeze continuu, fără a repeta mecanic formele vechi. Ceea ce nu înseamnă că trecutul trebuie abandonat. E vorba, în principal, de percepția subiectivă a timpului – sub influența teoriei lui Henri Bergson – și de multiplicarea punctelor de vedere. Ele au drept scop depășirea tehnicilor și a convențiilor curentului dominant, realismul. Pentru a-și atinge scopurile, moderniștii au avut ca metode predilecte monologul interior și fluxul conștiinței. Virginia Woolf lansase, de altfel, o frază care avea să devină celebră: „În jurul lui decembrie 1910, lumea s-a schimbat“. Ea se referea la prima expoziție post-impresionistă de la Londra, realizată de Roger Fry, eveniment considerat un moment de cotitură în impunerea mișcării moderniste. Probabil că punctul de maximă creativitate al modernismului anglo-saxon a fost atins în 1922, când James Joyce a publicat Ulysses și T.S. Eliot The Waste Land. Virginia Woolf a tipărit și ea în acel an un roman experimental, Jacob’s Room. Aș putea intra în detalii, menționând relativismul, fragmentarismul, perceperea realității drept o entitate interioară și schimbătoare (și nu exterioară și imuabilă, ca în doctrinele artistice anterioare), „frângerea centrului“ (ca să citez o sintagmă faimoasă dintr-un poem al lui William Butler Yeats), preeminența experienței individuale, gândirea simbolică și multe, multe altele.